O pereche de ghetute galbene, marimea 9 (cred ca aveam 3 ani), prima mea papusa, caietul roz de la gradinita. Cam astea sunt primele mele lucruri care au reusit sa reziste pana acuma. Totusi imi vine intrebarea “de ce pastram aceste mici obiecte?”, nefolositoare pana la urma, caci sa fim seriosi, cand o sa mai incap eu in acele ghetute, papusa este saraca jerpelita nu ma lasa bunul simt sa o dau altuia, iar caietul este deja scris cu semne de o schioapa. De ce nu aruncam aceste mici lucruri care ne leaga de trecut, de ce le pastram si zambim mereu cand le vedem amintindu-ne de clipele de atunci?
Acele mici particele de trecut ne amintesc noua de clipele de bucurie sincera pe care le-am avut in acele momente, de clipele in care ne doream o jucarie noua si pe cea veche o aruncam in cel mai negru colt, de momentul in care o colega a incurcat caietul ei cu al tau si a “scris” in el mai urat decat tine, astfel pentru tine caietul fiind compromis.
Daca am arunca aceste lucruri cu timpul s-ar sterge si din memoria noastra, nu tot, dar anumite detalii ce ne mai leaga de trecut. Iar trecutul nu trebuie uitat, el ne ajuta sa vedem cine suntem, cum ne-am construit pe noi.Nichita Stanescu spune ca “Amintirea intamplarilor mele vine din viitor nu din trecut.”, fiindca ele ne-au construit trecutul si ne ajuta sa ne cladim si viitorul, chiar daca ele sunt intruchipate numai de o pausa jerpelita, un caiet pe care s-a pus prajul de un deget, sau o pereche de ghetute un pic descusute la margini.
seminte