O pereche de ghetuţe galbene, mărimea 9 (cred că aveam 3 ani), prima mea papuşa, caietul roz de la gradiniţă. Cam astea sunt primele mele lucruri care au reuşit să reziste până acum. Aşa îmi vine întrebarea “de ce păstrăm aceste mici obiecte?”, nefolositoare până la urmă, căci să fim serioşi, când o să mai încap eu în acele ghetuţe, păpuşa este săraca jerpelită, nu mă lasă bunul simţ să o dau altuia, iar caietul este deja scris cu semne de o şchioapă. De ce nu aruncăm aceste mici lucruri care ne leagă de trecut? De ce le păstrăm si zâmbim mereu când le vedem, amintindu-ne de clipele de atunci?
Acele mici părticele de trecut ne amintesc noua de clipele de bucurie sinceră pe care le-am avut în acele momente, de clipele în care ne doream o jucărie nouă si pe cea veche o aruncam în cel mai negru colţ, de momentul în care o colega a încurcat caietul ei cu al tau si a “scris” în el mai urât decat tine, astfel pentru tine caietul fiind compromis.
Dacă am arunca aceste lucruri, cu timpul s-ar şterge şi din memoria noastră, nu tot, dar anumite detalii ce ne mai leagă de trecut. Iar trecutul nu trebuie uitat, el ne ajută să vedem cine suntem, cum ne-am construit pe noi. Nichita Stănescu spune că “Amintirea întâmplărilor mele vine din viitor nu din trecut.”, fiindcă ele ne-au construit trecutul si ne ajută să ne clădim şi viitorul, chiar dacă ele sunt intruchipate numai de o păuşă jerpelită, un caiet pe care s-a pus praful de un deget, sau o pereche de ghetuţe un pic descusute la margini.
