De ce … căutăm să plecăm?

Sunt clasa a 12-a. Este normal să îmi pun întrebarea: “La ce facultate vreau să dau?” Aşa că am zis să aflu si din ideile colegilor, fiindcă nu ştiam dacă lipsa de inspiraţie este ceva general, sau numai eu sufăr de ea. Aşa că am plasat şi eu intrebarea, “La ce facultate vreţi să mergeţi?”. Răspunsurile au fost variate. Unii doreau să plece în Statele Unite, alţii mai aproape, in Europa. Ţările alese în general sunt Germania, Franţa şi Marea Britanie. Puţini au fost cei care mi-au răspuns că se gândesc numai la o facultate românească, majoritatea o aveau numai ca plan de rezervă. Mărturisesc că şi eu am cochetat şi încă (cred) că mai cochetez cu ideea de a opta pentru străinătate. Dar de ce vrem să plecăm?

Săptămânile trecute s-au organizat in liceul meu, două întâlniri adresate elevilor ce vor să aplice în străinătate. Scopul întâlnirilor, era de a le explica elevilor cum se face un CV, o scrisoare de intenţie, ce acte îţi trebuie, în mare, care sunt paşii pe care trebuie să îi urmezi, atunci când vrei să urmezi o facultate din afară. Din câte am înţeles vor mai urma astfel de întâlniri. Dar de ce atâtea? Sunt chiar atât de mulţi elevi, care doresc să plece în afară? Se pare că da.

Ce are străinătatea şi noi nu avem? Se spune că învăţământul românesc e unul din cele mai bune. Să spun părerea mea despre cât de bun sau cât de rău este, nu pot, nu am văzut decât cum este la noi şi nu mă plâng prea tare. Da, există lipsuri şi foarte multă bâlbâială, dar nu ştiu cât de mult curge lapte şi miere în altă parte.

Întradevar, sunt unele facultăţi care s-au dezvoltat mult mai bine în străinătate, altele care la noi nu există de loc. Acestea sunt în general motivele pentru care alegem să plecăm. Altul este că dacă faci o facultate dincolo ai mai multe opţiuni, una din ele este să te angajezi acolo, alta, este să te întorci aici şi să faci revoluţie în sistem fiindcă iţi place mai mult ce ai văzut acolo sau nu te mai poţi adapta la ce este aici. Eu nu vreau să mă stabilesc în străinate şi nici să mă bat cu morile de vânt nu vreau. Probabil, cea mai buna idee este să rămân aici. Dar asta este numai decizia mea.

 

De ce… pastrăm amintiri?

O pereche de ghetuţe galbene, mărimea 9 (cred că aveam 3 ani), prima mea papuşa, caietul roz de la gradiniţă. Cam astea sunt primele mele lucruri care au reuşit să reziste până acum. Aşa îmi vine întrebarea “de ce păstrăm aceste mici obiecte?”, nefolositoare până la urmă, căci să fim serioşi, când o să mai încap eu în acele ghetuţe, păpuşa este săraca jerpelită, nu mă lasă bunul simţ să o dau altuia, iar caietul este deja scris cu semne de o şchioapă. De ce nu aruncăm aceste mici lucruri care ne leagă de trecut? De ce le păstrăm si zâmbim mereu când le vedem, amintindu-ne de clipele de atunci?

Acele mici părticele de trecut ne amintesc noua de clipele de bucurie sinceră pe care le-am avut în acele momente, de clipele în care ne doream o jucărie nouă si pe cea veche o aruncam în cel mai negru colţ, de momentul în care o colega a încurcat caietul ei cu al tau si a “scris” în el mai urât decat tine, astfel pentru tine caietul fiind compromis.

Dacă am arunca aceste lucruri, cu timpul s-ar şterge şi din memoria noastră, nu tot, dar anumite detalii ce ne mai leagă de trecut. Iar trecutul nu trebuie uitat, el ne ajută să vedem cine suntem, cum ne-am construit pe noi. Nichita Stănescu spune că “Amintirea întâmplărilor mele vine din viitor nu din trecut.”, fiindcă ele ne-au construit trecutul si ne ajută să ne clădim şi viitorul, chiar dacă ele sunt intruchipate numai de o păuşă jerpelită, un caiet pe care s-a pus praful de un deget, sau o pereche de ghetuţe un pic descusute la margini.