Atlantykron

Începand cu 1990, pe insula “Inelul de piatră”, situată în imediata apropiere a cetăţii de la Capidava, se desfasoară tabăra Atlantykron. La inceputurile sale a fost o tabără de SF, unde pasionaţii genului din toată ţara, se adunau în fiecare an, timp de 10 zile pe această insulă, organizând cenacluri literare. Începând cu 1995, pe langa cenaclul de SF, a apărut si un curs de ştiinţă, ţinut de domnul profesor Florin Munteanu, ajungând ca în 1999 să devină “Academia de vara Atlantykron” unde in prezent se ţin cursuri despre ştiinţa, artă, cultură şi sport. Asta este istoria taberei de pe insulă, in cateva cuvinte.

Particip la acestă tabără incepând cu 2006. Acolo am fost fascinată de oameni, peisaje şi cursuri, lucru ce m-a făcut sa revin in următorii doi ani. Ce se intamplă atât de special pe această insulă, este faptul că poţi participa într-un mediu informal la cursuri ţinute de profesori din ţară şi străinatate despre: Ştiinţele Complexităţii, astronomie, nanotehnologie, radio amatorism, jurnalism, SF, pictură, sculptură şi multe altele. Aici poţi invăţa lucruri noi de la profesori nu numai la cursuri, ci şi la masă, la plajă, sau pur şi simplu stând de vorbă cu ei pe iarbă, la umbra unui copac.

Pentru cei ce nu au fost infectaţi pană acum cu “sindormul insulei” îi îndemn să viziteze seitul www.atlantykron.org

 

Urmatorea Dimensiune

Să incepem cu o întrebare…Cum ar arăta un corp cu 4 dimensiuni? Pentru a ne imagina acest lucru, haideţi să facem un pas înapoi. De pildă, cum am vedea lumea tridimensională dacă am fi bidimensionali? Pentru asta, hai să concepem o poveste.

Suntem nişte omuleţi 2D pe o planetă de forma unei monede. În gândirea noastră din acest scenariu nici nu există conceptul unei a treia dimensiuni, poate doar in mintea unui savant nebun. Toate legile matematice si fizice se supun acestei reguli. Să zicem că, într-o zi, un astronaut solitar ar da de planeta noastră. Ce reacţie ar avea? Cel mai probabil, ar resimţi un şoc. Oricum, nu va putea înţelege cum de ne complacem in această situaţie, cum de nu incercăm să ne imaginăm că există şi alte fiinţe mai avansate ca noi. Din cauza diferenţei de dimensiune dintre noi şi astronaut, nu vom reuşi să interacţionăm. El ne vede, ne studiază, insă noi nu-i putem simţi prezenţa.

Astronautul se hotărăşte să ne ofere o şansă. Alege pe unul dintre noi, să zicem pe cel cu setea cea mai mare de cunoaştere, pe cel ce întrevede măcar ideea existenţei unei lumi superioare nouă, şi-l duce pe nava sa. Construieşte un dispozitiv cu ajutorul căruia savantul nostru capătă inca o dimensiune, a treia. Să ne imaginam acum reacţia lui. Pe lânga şocul iniţial, probabil va crede ca a înnebunit. Deoarece, în ciuda ideilor sale nebune, despre o lume superioară, incapacitatea de a asimila acest nou fenomen in care se află îl împiedică să conceapă faptul ca totul ar putea fi adevărat. Cel mai probabil, omul va dori să se intoarcă in lumea sa bidimensională. O dată ajuns acolo, va incerca să le explice şi celorlalţi întreaga întâmplare, însă va da peste un impediment: în conceptele ştiinţei lumii sale nu există noţiunea de a treia dimensiune. Tot ce mai rămâne de făcut este inventarea unei noi ştiinte, construite pe baza cunoştinţelor proaspăt dobândite. Aceeaşi problemă o avem şi noi – incapacitatea de a inţelege a patra dimensiune cu conceptele actuale.

*

Acesta a fost unul dintre subiectele discutate la atelierul de Ştiinţa Complexităţii din tabara Atlantykron, coordonat de domnul profesor Florin Munteanu, împreună cu domnul profesor Joel Castellanos de la universitatea din New Mexico (S.U.A.).Pornind de la ideea că fiecare dimensiune superioară este o scurtătură a celei imediat inferioare, putem să ne construim în minte propria lume, asa cum o vedem noi. Prin urmare vă las să vă jucaţi cu aceste notiuni si sa vedeţi ce se întamplă. Cine ştie, poate unul dintre noi va fi savantul ales pentru a vedea următoarea dimensiune.

 

De ce… pastrăm amintiri?

O pereche de ghetuţe galbene, mărimea 9 (cred că aveam 3 ani), prima mea papuşa, caietul roz de la gradiniţă. Cam astea sunt primele mele lucruri care au reuşit să reziste până acum. Aşa îmi vine întrebarea “de ce păstrăm aceste mici obiecte?”, nefolositoare până la urmă, căci să fim serioşi, când o să mai încap eu în acele ghetuţe, păpuşa este săraca jerpelită, nu mă lasă bunul simţ să o dau altuia, iar caietul este deja scris cu semne de o şchioapă. De ce nu aruncăm aceste mici lucruri care ne leagă de trecut? De ce le păstrăm si zâmbim mereu când le vedem, amintindu-ne de clipele de atunci?

Acele mici părticele de trecut ne amintesc noua de clipele de bucurie sinceră pe care le-am avut în acele momente, de clipele în care ne doream o jucărie nouă si pe cea veche o aruncam în cel mai negru colţ, de momentul în care o colega a încurcat caietul ei cu al tau si a “scris” în el mai urât decat tine, astfel pentru tine caietul fiind compromis.

Dacă am arunca aceste lucruri, cu timpul s-ar şterge şi din memoria noastră, nu tot, dar anumite detalii ce ne mai leagă de trecut. Iar trecutul nu trebuie uitat, el ne ajută să vedem cine suntem, cum ne-am construit pe noi. Nichita Stănescu spune că “Amintirea întâmplărilor mele vine din viitor nu din trecut.”, fiindcă ele ne-au construit trecutul si ne ajută să ne clădim şi viitorul, chiar dacă ele sunt intruchipate numai de o păuşă jerpelită, un caiet pe care s-a pus praful de un deget, sau o pereche de ghetuţe un pic descusute la margini.