Începand cu 1990, pe insula “Inelul de piatră”, situată în imediata apropiere a cetăţii de la Capidava, se desfasoară tabăra Atlantykron. La inceputurile sale a fost o tabără de SF, unde pasionaţii genului din toată ţara, se adunau în fiecare an, timp de 10 zile pe această insulă, organizând cenacluri literare. Începând cu 1995, pe langa cenaclul de SF, a apărut si un curs de ştiinţă, ţinut de domnul profesor Florin Munteanu, ajungând ca în 1999 să devină “Academia de vara Atlantykron” unde in prezent se ţin cursuri despre ştiinţa, artă, cultură şi sport. Asta este istoria taberei de pe insulă, in cateva cuvinte.

Particip la acestă tabără incepând cu 2006. Acolo am fost fascinată de oameni, peisaje şi cursuri, lucru ce m-a făcut sa revin in următorii doi ani. Ce se intamplă atât de special pe această insulă, este faptul că poţi participa într-un mediu informal la cursuri ţinute de profesori din ţară şi străinatate despre: Ştiinţele Complexităţii, astronomie, nanotehnologie, radio amatorism, jurnalism, SF, pictură, sculptură şi multe altele. Aici poţi invăţa lucruri noi de la profesori nu numai la cursuri, ci şi la masă, la plajă, sau pur şi simplu stând de vorbă cu ei pe iarbă, la umbra unui copac.

Pentru cei ce nu au fost infectaţi pană acum cu “sindormul insulei” îi îndemn să viziteze seitul www.atlantykron.org

O pereche de ghetuţe galbene, mărimea 9 (cred că aveam 3 ani), prima mea papuşa, caietul roz de la gradiniţă. Cam astea sunt primele mele lucruri care au reuşit să reziste până acum. Aşa îmi vine întrebarea “de ce păstrăm aceste mici obiecte?”, nefolositoare până la urmă, căci să fim serioşi, când o să mai încap eu în acele ghetuţe, păpuşa este săraca jerpelită, nu mă lasă bunul simţ să o dau altuia, iar caietul este deja scris cu semne de o şchioapă. De ce nu aruncăm aceste mici lucruri care ne leagă de trecut? De ce le păstrăm si zâmbim mereu când le vedem, amintindu-ne de clipele de atunci?

Acele mici părticele de trecut ne amintesc noua de clipele de bucurie sinceră pe care le-am avut în acele momente, de clipele în care ne doream o jucărie nouă si pe cea veche o aruncam în cel mai negru colţ, de momentul în care o colega a încurcat caietul ei cu al tau si a “scris” în el mai urât decat tine, astfel pentru tine caietul fiind compromis.

Dacă am arunca aceste lucruri, cu timpul s-ar şterge şi din memoria noastră, nu tot, dar anumite detalii ce ne mai leagă de trecut. Iar trecutul nu trebuie uitat, el ne ajută să vedem cine suntem, cum ne-am construit pe noi. Nichita Stănescu spune că “Amintirea întâmplărilor mele vine din viitor nu din trecut.”, fiindcă ele ne-au construit trecutul si ne ajută să ne clădim şi viitorul, chiar dacă ele sunt intruchipate numai de o păuşă jerpelită, un caiet pe care s-a pus praful de un deget, sau o pereche de ghetuţe un pic descusute la margini.